După un parcurs de peste şase ani în care proiectul a crescut treptat şi două runde lungi de căutare a finanţării, Malul Vânăt a ajuns pe ecrane cu sprijin extern semnificativ — inclusiv din partea actorului de la Hollywood Sebastian Stan. Filmul românesc care l-a cucerit pe Sebastian Stan: „L-a finanțat pentru că a rezonat cu propria lui poveste“ rămâne pentru regizoarea Andreea Borțun o dovadă a modului în care poveştile personale întâlnesc susţinere internaţională. Această producţie românească, prezentă deja în circuitul festivalier, spune o poveste despre rădăcini, apartenenţă şi responsabilitatea reprezentării.
Andreea Borțun a debutat în lungmetraj cu Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului
Malul Vânăt (Blue Banks) urmăreşte legătura între o mamă şi fiul ei în mediul rural românesc şi pune în discuţie teme precum libertatea, apartenenţa şi maturizarea. Filmul porneşte dintr-un demers personal al regizoarei — originară din Alexandria — şi ajunge să pună în discuţie modul în care sunt reprezentate spaţiile rurale pe ecran. Filmul românesc care l-a cucerit pe Sebastian Stan: „L-a finanțat pentru că a rezonat cu propria lui poveste“ ilustrează cum o poveste cu încărcătură umană poate atrage parteneri internaţionali şi finanţări diverse.
Cuprins:
De la primele ateliere la premieră în cinematografe
Parcursul Andreei Borțun începe la 17 ani, într-un atelier TIFF pentru adolescenți, „Let’s Go Digital!“, şi continuă cu scenaristica la UNATC. A revenit la TIFF prin programe precum Transilvania Talent Lab şi Transilvania Pitch Stop, unde a prezentat proiectul încă din stadiul incipient. Scurtmetrajele ei („Blue Spring“, „Love Locker“, „When Night Meets Dawn“) au fost selecţionate la festivaluri mari precum Cannes şi Berlinale, ceea ce i-a consolidat traseul până la debutul în lungmetraj.
„Weekend Adevărul“: Numele dumneavoastră a fost menționat de organizatorii TIFF drept exemplu de artist care a participat la programele festivalului dedicate noilor talente și a ajuns să-și transforme proiectele în realitate. Cum a fost drumul de la primul atelier TIFF la regia de film?
Andreea Borțun: Chiar îmi aminteam că prima oară când am fost la TIFF a fost în 2007, când aveam 17 ani, deci eram în liceu și am făcut parte din programul „Let s go digital“. Așa că povestea a început atunci. Într-o măsură, acela a fost și punctul în care am decis că voi merge până la urmă la UNATC. Nu am mers la departamentul de Regie, pentru că realmente nu mă simțeam potrivită pentru această profesie, așa cum o vedeam eu atunci, având în vedere felul în care funcționez eu pe dinăuntru. Așa că am dat la scenaristică de film. La doi ani după ce am terminat, am început să fac regie de film destul de autodidact, iar la TIFF m-am reîntors de fapt în mai multe instanțe, ulterior. Am venit la programul „Transilvania Talent Lab“, când încercam să dezvolt un program de rezidență de scenaristică, pe care îl și co-curatoriez deja din 2014. Am revenit ulterior cu acest proiect de lungmetraj în Transilvania Pitch Stop și l-am prezentat în fața unor potențiali producători. Și acest film, „Malul Vânăt“, în forma lui de work in progress, a fost prezentat aici pentru industrie, acum doi ani. Cel mai recent scurtmetraj, „When Night Meets Dawn“, de asemenea a fost aici și a fost premiat în competiția Zilele Filmului Românesc, în 2021. Așa că, sigur, e deja un istoric care mă leagă de TIFF.
Andreea Borțun la filmările pentru Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului
Finanțarea: traseu lung, parteneri diverși
Procesul de producţie a început cu mult timp înainte de primele rulaje: scenariul şi dezvoltarea au durat ani de zile, iar accesul la finanţare a însemnat o combinaţie de fonduri europene, coproducţii şi investiţii private. Producţia este o coproducţie între România, Franţa şi Slovenia, cu aport şi din Statele Unite prin finanţare privată, iar proiectul a beneficiat de sprijin Eurimages. Primele sume care au deschis proiectul au venit din Slovenia, iar restul bugetului s-a strâns treptat în aproximativ doi ani, până la un buget adecvat pe piaţa europeană.
Cât de greu a fost să obțineți finanțarea pentru film? Cât de mult a ajutat premiul obținut la Transilvania Pitch Stop, programul TIFF în care diferite proiecte sunt prezentate producătorilor sau altor potențiali colaboratori?
Din păcate, aceste pitch-uri sunt mai degrabă menite pentru a găsi colaboratori. Doar dacă câștigi un premiu, ceea ce s-a și întâmplat atunci pentru mine, primești echivalentul unor servicii de post-producție sau echipament tehnic. Uneori primești și o sumă, dar sumele acelea sunt absolut infime în raport cu bugetul unui film, adică sunt mai degrabă de suport în procesul de dezvoltare a filmului. Sigur că acest film s-ar fi făcut mai devreme dacă bugetul lui ar fi fost împlinit mai devreme.
De când lucrați la film?
De mult, de aproximativ șase ani. Aș zice că procesul de finanțare a durat în jur de doi ani din momentul în care scenariul a fost într-o formă suficient de ok cât să fie trimis la instituțiile care finanțează astfel de proiecte. Filmul este o coproducție între România, Franța, Slovenia, inclusiv cu implicare din Statele Unite ale Americii de private equity. Am obținut fonduri inclusiv din partea Eurimages (n.e. – fond de sprijin cultural înființat de Consiliul UE care promovează filmul independent), deci a fost un buget care realmente s-a împlinit la potențialul maxim în raport cu ce oportunități există, de fapt, în spațiul european. Dar repet, asta a însemnat că a trebuit să așteptăm doi ani și ceva pentru ca lucrurile astea să se împlinească și cred din că e din ce mai dificil acum.
Sebastian Stan: de la interes personal la rol de finanțator
Implicarea lui Sebastian Stan a venit pe fondul unei conexiuni personale cu tema filmului şi cu personajele: tipul de determinare al protagonistei a rezonat cu poveştile din viaţa actorului. Andreea Borțun menţionează că discuţiile cu Stan au început în 2021, cu sprijinul unei cunoscute comune care i-a facilitat contactul, iar actorul a decis nu doar să susţină financiar, ci şi să se implice ca producător.
Fondurile din SUA cum au fost posibile?
Vorbim de o sursă privată, de Sebastian Stan, actorul de origine română care a decis să se implice în film și a ajuns să fie inclusiv finanțator. Am discutat la Cannes, dar întâlnirea a fost facilitată anterior de prietena noastră comună, Alexandra Tânjală. Alexandra mă știe de foarte multă vreme, știa și proiectul, a citit scenariul și i-a plăcut. Îl știe foarte bine și pe Sebastian. El era într-un punct în care voia foarte tare să se implice în ce se întâmplă în cinemaul din România și atunci, cumva, lucrurile s-au potrivit foarte bine. Discuțiile au început în 2021. A decis să fie finanțator și producător.
Ați ajuns să-l cunoașteți pe Sebastian Stan? Vă gândiți, poate, chiar la un film în care să-l distribuiți?
Da, e foarte posibil.
Ce l-a atras la această poveste pe care o spuneți în film?
Cu precădere relația dintre mamă și fiu. Este ceva ce a rezonat cu el și, într-o măsură, cu propria lui poveste. Tipul acesta de caracter foarte puternic al Laviniei, personajul principal din film, care cumva trece peste munți pentru a putea să își atingă obiectivele e ceva ce i-a vorbit, a rezonat cu el.
Sebastian Stan are o relație foarte apropiată cu mama lui. FOTO: Profimedia
Cum este Sebastian Stan dincolo de ceea ce vedem în aparițiile publice?
Cred că este întocmai așa cum se prezintă în interviuri, cineva care, în ciuda notorietății, a reușit să păstreze o formă de modestie absolut de admirat și care manifestă un spirit de generozitate genuin. Cineva care știe să facă loc celuilalt. Realmente este o persoană pe care m-am bucurat că am avut ocazia să o cunosc.
Un film despre lumi rurale ignorate
Malul Vânăt s-a născut dintr-o nevoie personală de întoarcere şi înţelegere a locurilor care au format‑o pe regizoare. Documentarea a implicat discuţii cu peste 40 de femei pe parcursul a doi ani; din acest material a fost construit personajul central, iar o parte din experienţa personală a regizoarei se regăseşte, în fragmente, în ficţiune. Scopul este să aducă pe ecran lumile rurale cu toate nuanţele lor, nu doar prin lentila clișeelor sau a unui discurs sever.
Mihaela Subțirică joacă rolul principal în Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului
Care a fost punctul de pornire al acestui film?
A fost o căutare personală. Eu vin din sud, am crescut într-un sat din sudul rural. A fost o lume formatoare pentru mine și, inevitabil, la un moment dat, după ce o părăsești, vine o vreme când începi să îți construiești un sine mai stabil, în care simți nevoia să te întorci către locurile alea pentru a înțelege un pic ce a rămas în tine de acolo și ce păstrezi, ce nu păstrezi din experiența de acolo. Așa că de acolo a pornit, de fapt, din această nevoie a mea de a înțelege cum arată astăzi diferit mediul acela, cine sunt oamenii care îl locuiesc, cum e mentalul lor. Și după aceea, cum mă poziționez eu, ca tânăr adult, în relație cu această lume. Normal că apoi au intervenit și aceste agende un pic din sfera activismului, în sensul că mi se pare foarte nedrept că aproape jumătate din această țară este, până la urmă, rurală și o vedem atât de puțin reprezentată pe ecrane. De asemenea, mi se pare nedrept atunci când intervin prejudecăți despre felul în care oamenii aceștia își trăiesc viețile și cum ajung să aleagă lucruri. Toate treburile astea cred că trebuie rechestionate și mi se pare că cinemaul e un mediu potrivit pentru asta.
Care sunt poveștile care lipsesc din cinemaul românesc?
În primul rând, cred că lipsesc povești ale unor femei care vin din niște medii poate mai puțin cosmetizate. Nu cred că ne este ușor să ne uităm la lumile precare, dar cred că uneori trebuie s-o facem pentru a ne păstra un simț al lucidității. Și cred că, de asemenea, în aceste lumi există și foarte multă lumină tocmai prin această reziliență. Și cred că tipul acesta de privire lipsește uneori. Ori ne uităm la ceva foarte gri, foarte întunecat, foarte tenebros și avem senzația că doar aia e realitatea, ori căutăm să supra-simplificăm și să bagatelizăm. Și atunci devine așa un fel de comic al comicului care nu mai are nicio esență în spate.
Responsabilitate, stil de lucru şi generaţii
Andreea vorbeşte şi despre responsabilitatea creatorului de imagini: filmul nu doar reflectă realitatea, ci o poate modifica. De aceea, conştienţa în felul în care sunt prezentate personajele şi comunităţile este importantă. În plan practic, regizoarea preferă un stil colegial de lucru în care dialogul înlocuieşte impunerea autoritară, iar această abordare s-a dovedit utilă în munca cu actriţele şi comunităţile locale pe teren.
Se discută în ultima perioadă despre o responsabilitate a regizorului. Are regizorul o responsabilitate socială, politică, civică sau el trebuie să spună povestea așa cum o vede el fără a se preocupa la altceva?
Cred că are o responsabilitate, pentru că trăim într-un moment în care niciodată nu am fost expuși imaginilor precum suntem acum, și cred că felul în care ele ajung să ni se imprime în minți și în imaginar este și periculos, pentru că realmente cred că se produc niște modificări în noi, niște alterări, așa că cine se ocupă de domeniul imaginilor trebuie să fie foarte conștient la ce dă înapoi în realitate. Multă vreme am fost obișnuiți să credem – și așa a și fost – că filmul se inspiră din realitate. Dar cred că e un cerc mai complex, filmul se inspiră din realitate și se aruncă în realitate, iar realitatea se modifică ca urmare a ceea ce filmul a dat mai departe. Și cel mai simplu exemplu aici sunt telenovelele din America Latină, care au făcut asta cu generații întregi de femei. Modifică idealul după care-ți trăiești viața, construiesc obiective. Poate e un exemplu foarte diferit față de cinemaul de artă, dar cred că funcționează destul de similar și cred că avem o responsabilitate în a putea să fim foarte lucizi în felul în care prezentăm de fapt lucrurile pe care le spunem într-un film. Asta nu înseamnă că trebuie să fie dogmatic, nu promovezi un tip de agendă politică, asta se cheamă ideologizare și nu cred în asta, de oricare parte te-ai situa.
Cum vedeți evoluția noii generații de cineaști români? A apărut un nou val după Noul Val?
Nu cred că există acum un nume pentru ce se întâmplă pentru cinemaul din România. Până la urmă, titulatura „Noul Val“ nu a fost creația cineaștilor, ci a celor care se uitau la ce făceau ei. Așa că probabil o să mai treacă niște timp până când se concrentizează încercările generației mele, să vedem ce anume e comun în ce facem de fapt, iar pentru asta trebuie să existe un corpus. Nouă ne-a fost foarte greu să ne producem primele filme. Apropo de moștenirile Noului Val: eu am avut noroc într-o oarecare măsură, deoarece n-am terminat regie de film, motiv pentru care n-am simțit că trebuie să calc pe urmele nimănui, am simțit că vreau să descopăr cum vreau să fac film și asta mi-a dat o libertate pe care colegii mei din același an, de la departamentul de regie, nu au avut-o. Simțeau că trebuie într-o măsură să plătească un tribut cumva acestui tip de mișcare și, în același timp, să lucreze mimetic pentru a putea fi la rândul lor vizibili în ce înseamnă festivalurile din afară. Așa că a existat sigur acest tip de presiune. În același timp, nu cred că a fost o generație care să se fi gândit foarte mult la cei care vin după ei. Și nu cred că au implementat mecanisme care să poată să facă mai ușor traseul generației următoare, atât în ce înseamnă dezvoltarea zonei de producție, cât și în ce înseamnă de fapt debuturile în lungmetraj.
Tudor Giurgiu, președintele TIFF, spunea că astăzi nu ar vedea o coalizare a cineaștilor din Noul Val pentru obținerea unor condiții mai bune pentru artiști la fel cum a existat în momentul în care cinemaul era dominat de „vechea gardă“, sub conducerea lui Sergiu Nicolaescu. Este cumva normal să existe anumite animozități, anumite orgolii, în condițiile în care fondurile sunt limitate și este nevoie să se descurce cu resurse puține?
Cred că merge dincolo de fonduri. Nu cred că fondurile sunt sursa primă. Cu cât vei sprijini mai mult existența mai multor case de producție ale unor producători tineri, cu atât vei crește șansele ca ei să poată lucra cu oameni din generația lor și să-i poată susține. Atunci când tu, ca debutant, te duci într-o companie de producție cu experiență, care are doi-trei autori cu care lucrează și îi prioritizează pe aceștia când vine vorba de calendarele de producție, tu vei sfârși prin a-ți face filmul cu întârziere de trei-patru ani, pentru că stai la coadă.
Filmare la Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului
Andreea susţine că ar fi benefic pentru scena locală un cadru de finanţare care să favorizeze debuturile şi creatorii aflaţi la început de drum, dar şi o reţea de producători tineri care să lucreze şi să crească împreună. În acelaşi timp, ea remarcă că lipsa unui spirit colaborativ şi inerentele ierarhii sunt obstacole care prelungesc şi complică realizarea unor filme.
Sunteți un exemplu de regizoare care a reușit într-o lume a bărbaților. Ce lecție ați putea lăsa altor tinere care vor să urmeze această carieră?
Eu nu mi-am pus problema asta și, într-o măsură, cred că a ajutat, pentru că poate, dacă mi-aș fi pus-o, mi-aș fi dat seama că realmente e foarte multă nedreptate în jur în privința tipului de egalitate de gen. La început aveam alte probleme. Eu nu am dat la regie, pentru că imaginea regizorului pentru mine era figura autoritară care se impune, dă cu pumnul în masă și face ordine, iar toți ceilalți trebuie să se supună. Simțeam că regizorii impun o astfel de energie. Și atunci, nu m-am dus la regie pentru că simțeam astfel. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că poți să lucrezi într-un spirit care este mai degrabă unul colegial și care încearcă să producă, pe cât se poate, o formă de diminuare a acestei ierarhii. Sunt oameni care au înțeles că dacă lucrurile care nu funcționează așa cum îți dorești tu, ele se rezolvă nu prin impunere, ci prin dialog și prin a-l face pe celălalt să înțeleagă de ce și a încerca să înțelegi de ce nu înțelege. E mai lung drumul acesta, asta e clar. Cere mai mult de la tine la nivel de energie, în mod cert. Dar, pe de altă parte, dacă aș deveni modelul acela de regizor, nu aș mai putea trăi cu mine, deoarece nu cred în asta. Iată că da, într-o măsură m-a influențat. O vreme n-am crezut că pot regiza din aceste motive.
Ce înseamnă un film de succes? Cum vă doriți să fie primit filmul dumneavoastră?
Probabil ce ne dorim cu toții e un mix între succes, critică și festivaluri, dar și ca filmul să ajungă la un public cât mai divers și cât mai numeros. Eu sper ca în august să facem o caravană cu filmul acesta în ruralul din sud și să mergem în sate, probabil și în cele în care am filmat, și să arătăm filmul. Am speranța că o să fie văzut de oamenii din lumea asta în care l-am filmat și îmi doresc să fie văzut și de cei care nu cunosc lumea asta și vor să învețe ceva nou despre lume.
Filmul românesc care l-a cucerit pe Sebastian Stan: „L-a finanțat pentru că a rezonat cu propria lui poveste“ rămâne, aşadar, un exemplu de proiect care a reunit resurse internaţionale şi angajament local pentru a spune o poveste despre fragmente de realitate prea puţin reprezentate pe marele ecran.