John Petrucci, renumitul chitarist al trupei Dream Theater, transmite un mesaj impresionant pentru publicul din România. Virtuozitatea și diversitatea genurilor muzicale sunt esențiale într-o lume unde fiecare tip de muzică are locul său. La Festivalul ArtMania din Sibiu, pe 25 iulie, Dream Theater aduce un spectacol memorabil, promițând o celebrare a creativității și excelenței muzicale.
A-l menționa pe John Petrucci printre iubitorii de rock e ca și cum ai explica cinefililor despre Quentin Tarantino. Petrucci nu este doar un chitarist de excepție, ci o personalitate fascinantă a muzicii progresive. Ca membru fondator al Dream Theater, alături de John Myung și Mike Portnoy, Petrucci a dovedit că perfecționismul și creativitatea merg mână în mână. Rutina nu e ceva de evitat, ci un element esențial al disciplinei artistice.
Petrucci nu renunță la virtuozitate, o calitate apreciată de unii și criticată de alții. Proiecte precum Liquid Tension Experiment sau participările la turnee de renume cu chitariști ca Joe Satriani și Steve Vai îi permit să își exprime personalitatea într-un cadru diferit. Tehnica sa impecabilă și creativitatea în versuri și linii muzicale fac din el un muzician inegalabil. El nu doar cântă; spune povești prin chitară, motiv pentru care îi lipsesc imitatorii.
- Născut pe 12 iulie 1967 în New York, Petrucci a început să cânte la chitară la vârsta de 8 ani, inspirat de sora sa care studia muzica. Mai târziu, motivația sa a crescut, dedicând șase ore zilnic practicii. Influențat de trupe precum Led Zeppelin și Metallica, a adăugat maeștri ca Jimmy Page și David Gilmour pe lista sa de inspirație.
- Cartea sa, “Guitar World prezintă John Petrucci’s Wild Stringdom”, compilată din articole pentru revista Guitar World, evidențiază contribuțiile sale semnificative la muzica rock progresivă contemporană.
Hotnews: – Salut, John! Este un privilegiu și o bucurie să putem vorbi. În curând, veniți din nou în România, tu împreună cu Dream Theater, la festivalul Artmania de la Sibiu. Ați fost în mai multe rânduri aici. Ce amintiri te leagă de locuri, de publicul nostru?
John Petrucci: – Este un public grozav, întotdeauna. Cred că o să ne distrăm de minune. Cu atât mai mult pentru că este în aer liber, așa îmi aduc aminte.
– Da, festivalul se ține în Piața Mare a Sibiului.
– Va fi un spectacol special, sigur ne vom simți bine. Am mai cântat acolo acum câțiva ani, îmi amintesc.
Cuprins:
“Ce bucurie să văd oamenii cântând și zâmbind!”
– Îți amintești bine. Legat de public, cum ți se pare în particular cel din România? Are vreo specificitate sau o să îmi zici că rockerii nu au identitate națională?
– Cred că oamenii din România sunt foarte calzi și receptivi. Văd o mulțime de oameni zâmbind și cântând împreună cu noi. Cu siguranță iubesc heavy metal-ul și muzica prog. Îi simți că se conectează cu adevărat.
– Ai o explicație pentru acest tip de conexiune?
– Cred că sunt oameni care înțeleg în profunzime muzica, poate o parte din piesele noastre le amintesc de muzica românească, poate există asemănări melodice, înțelegi ce vreau să spun?
– Perfect.
– Așa că mă bucur mult să ne revedem. Este o senzație specială. O conexiune specială.
Dream Theater, o poveste de 40 de ani
– John, se împlinesc deja 40 de ani de Dream Theater. Asta înseamnă 16 albume de studio, sute, de fapt mii de concerte. Muncă în studio, de creație, de producție, versuri, compoziție. Cum simți trecerea timpului?
– Ei, bine, cred că știi, suntem foarte norocoși ca trupă să avem o carieră atât de lungă. Nu toată lumea rezistă atât de mult. De multe ori trupele se despart, rezistă puțin. Noi suntem printre foarte puținii care au rămas împreună și au o carieră în spate care se întinde pe mai multe decenii.
– Ați și început foarte devreme, tu, John Myung și Mike Portnoy ați fost colegi la Berklee College of Music. Cu John erai prieten din copilărie.
– Când am început eram doar adolescenți, știi, nu? Avem o lungă istorie ca prieteni împreună. E uimitor dacă stai să te gândești.
– Ce crezi că v-a ținut împreună atâția ani?
– Faptul că ne place ce facem, suntem foarte pasionați de muzica noastră, de scrierea acesteia, de creativitate. Știi, cred că legătura pe care o avem cu fanii noștri din întreaga lume chiar ne inspiră. Și putem cânta în atât de multe orașe și țări, pe tot globul.
– Experiențele acestea ce vă aduc?
– E mereu ceva proaspăt, ceva nou. Experiențele pur și simplu nu se demodează niciodată. Deci este ceva inspirator, mereu și mereu.
Monotonia vieții în turneu. Cafeaua ca elixir regenerator
– Cum arată viața voastră de trupă când sunteți în turneu? Sunt curios și nu cred că doar eu.
– Poate oamenii nu își dau seama, dar viața în turneu înseamnă în mare parte călătorii. Concertul este o mică parte, ceva vizibil, poate dura o oră, două, poate trei. Dar asta e tot. În restul timpului sunt avioane, aeroporturi, autobuze, dube, autoturisme, feriboturi. E mult de călătorit.
– În rest?
– Nu lucruri extraordinare. Eu cânt mult la chitară, exersez și beau multă cafea. E destul de epuizant, așa că partea cea mai bună a zilei este atunci când urcăm pe scenă și putem cânta și ne putem întâlni cu publicul nostru. Să cânți live în fața oamenilor este partea cea mai frumoasă. În rest, multe zboruri, multe hoteluri. E important să te odihnești, să dormi bine, să ai energie.
Creativitatea nu se demodează
– Greșesc dacă spun că John Petrucci este acum un chitarist mai bun decât acum 40 de ani? Sau chiar decât acum 10 ani? Ești acum un muzician mai complet?
– Ei bine, cred că am învățat cu siguranță multe de atunci. În ultimii 40 de ani, fără îndoială. Am mult mai multă experiență decât atunci când aveam 18 ani. Am o mulțime de concerte live în spate, numeroase albume, am petrecut mult timp cântând la chitară vreme de 40 de ani. Deci, da, aș spera să fiu un muzician mai bun.
– E formidabil că ți-ai păstrat prospețimea și bucuria de a cânta. Mi se pare evidentă dorința de a inova, de a rafina. Cum eviți plictiseala, rutina?
– Cred că sunt o persoană creativă, așa că îmi place mereu să scriu, să compun. Să creez lucruri noi. Iar asta nu se demodează niciodată. Și știi, o parte din a fi muzician este rutină. Iar rutina nu este neapărat ceva rău, e ceva important. Pentru a fi un bun muzician trebuie să respecți o anumită rutină, să fii disciplinat.
– Foarte interesant ce îmi spui.
– Ca să poți face muzică la nivel înalt e nevoie de disciplină, ca la sportivi, de exemplu. Deci, într-un anumit sens nu e nimic în neregulă cu rutina. Trebuie să te asiguri că toate lucrurile sunt repetate și exersate. O parte a rutinei este regulă. Altfel, ți-am spus, îmi place să fiu creativ.
– Detaliază, te urmăresc cu o atenție din ce în ce mai mare.
– Întotdeauna mi-a plăcut să creez artă nouă, știi, muzică nouă, versuri noi. Cum ar fi noile albume Dream Theater. Sunt lucruri care nu se demodează niciodată pentru mine. Și e mereu distractiv.
Parasomnia, povestea lumii viselor
– Ca mulți alții, am așteptat cu nerăbdare și am ascultat ultimul vostru album Parasomnia. Opinia cumva generală, dar în special a criticii specializate, este că DT își întoarce fața către valorile tradiționale. Cum ai caracteriza aceste păreri?
– Știi că este primul album la care am lucrat cu Mike Portnoy înapoi în trupă după aproximativ 15 ani. Așa că am fost foarte fericiți să fim din nou împreună. Aveam această temă și titlul Parasomnia la care m-am gândit încă de acum câțiva ani. Iar acum în sfârșit am reușit să folosesc tema pe care o aveam în minte pentru noul album.
– Și care era de fapt tema?
– Ne-am distrat făcând muzică puțin mai întunecată și mai grea. Ideea era să creez povești și lucrări de artă care să reflecte cu adevărat această lume ciudată a tulburărilor de somn. A fenomenelor legate de somn. Și cred că titlul și tema sunt foarte potrivite pentru că ne numim Dream Theater, iar toate acestea se întâmplă în vis.
Revenirea lui Portnoy, plecarea lui Mangini
– Am citit că ai fost una dintre persoanele care au făcut primii pași spre împăcarea cu Mike Portnoy. Este adevărat?
– Eu și Mike am fost mereu prieteni. În 2020, Mike a cântat la tobe pe albumul meu solo (n.red, Terminal Velocity ). Așa a început o reconectare muzicală. Tot în 2020 am lansat albumul Liquid Tension Experiment 3. Liquid Tension este un proiect muzical unde am lucrat mereu împreună. În anul următor am făcut un turneu solo, iar Mike a fost bateristul trupei. Așa că, da, reconexiunea era din ce în ce mai puternică.
– Și ceilalți membri ai trupei?
– E o relație foarte puternică, și eu ceilalți băieți din trupă suntem atât de fericiți să îl avem înapoi. Suntem o familie, suntem frați, iar el pur și simplu se simte grozav.
– Dacă nu ai nimic împotrivă, vreau să te întreb ceva în contextul revenirii lui Portnoy. Am văzut un mesaj de rămas bun foarte frumos de la Mike Mangini, fostul vostru baterist deja. A fost dificil să îi comunicați că întrerupeți colaborarea?
– Ei bine, e întotdeauna dificil să spui cuiva că nu va mai fi în trupă. Dar am avut o conversație foarte plăcută cu el, iar Mangini a fost deosebit de înțelegător și foarte amabil în această privință. Îi rămân pur și simplu recunoscător pentru cum s-a comportat și pentru felul în care am lucrat împreună. Și pentru că la despărțire a făcut să fie totul mult mai ușor, într-un fel foarte profesionist.
– Alături de ce albume ai pune Parasomnia, cu ce lucrări ești de părere că s-ar înrudi? Awake, Systematic Chaos, de exemplu?
– Mie Parasomnia îmi amintește puțin de Scenes From a Memory din Metropolis pt. 2. Poate un mic șir de gânduri, genul ăsta de combinație. Dar nimic mai mult.
https://www.youtube.com/watch?v=sqwW1-9u-JM
The Astonishing, albumul neînțeles
– Altceva, John. Am o întrebare în minte de câțiva ani. Mi se pare de neînțeles și acum de ce dublul album The Atonishing a fost atât de rău primit, de subevaluat. Chiar nu pricep, pentru mine este o lucrarea cu tot ce e bun în muzică, un exemplu excelent de operă rock.
– Ei bine, eu consider că The Astonishing este ceva de care cu siguranță sunt foarte mândru. A fost un proiect foarte, foarte mare, un proiect intens și vast.
– Un proiect distopic și un musical de anvergură.
– Da, a fost o nebunie, cu David Campbell orchestrând toate corurile și alte chestii. Mai este acolo și firul narativ. Da, este un album foarte profund și foarte diferit, iar părerea mea este că atunci când faci ceva diferit fanilor le este cumva greu să se identifice cu asta. Dar unora le place la nebunie și li se pare minunat.
– Trebuie să mai fie ceva.
– Nu știu ce explicație să îți mai dau. Poate unora nu le place pentru că este prea teatral, deși face parte din numele nostru, Theater. Eu m-am simțit extraordinar cu Jordan (n. red, Rudess, organistul trupei), dezvoltând povestea și creând muzica după romanul lui Peter Orullian (n. red.autor de science fiction care a colaborat cu Dream Theater și pe alte albume).
Malițios despre virtuozitate
– Acum câțiva ani, tot la Artmania și tot la Sibiu, ați concertat în prima seară a festivalului, iar în următoarea au urcat pe scenă cei de la Opeth. Mikael Akerfeldt, liderul bandului, a spus ceva despre virtuozitatea voastră, a celor de la DT. Părea nu atât o laudă, cât o malițiozitate prea puțin mascată. E un păcat virtuozitatea muzicală în zilele noastre?
– Știi, Mikael este un prieten minunat. Iubesc Opeth, îi iubesc pe Mikael și pe Fredrik (n. red, chitaristul), sunt niște tipi grozavi. Sunt sigur că nu spunea nimic rău intenționat Akerfeldt, e un tip grozav. Dar știi ce? Până la urmă e vorba despre stilul de muzică pe care alegem să o cântăm. Și am pornit întotdeauna de la filosofia că orice gândesc cu mintea mea vreau să pot cânta la instrument. Deci asta necesită o muncă serioasă asupra meșteșugului. E ca la muzica clasică.
– Poți detalia?
– Dacă compozitorul inventează toate aceste lucruri se așteaptă ca muzicienii să fie capabili să le cânte indiferent de natura lor. Așa că totul necesită multă practică și multă măiestrie la chitară, în cazul meu. E important stilul de muzică pe care alegem să-l cântăm și să ne simțim în pielea noastră făcându-l. Există un loc în lume pentru fiecare gen de muzică, există publicuri diferite.
Live at Pompeii
– Ați cântat la Pompei recent. Ați recreat atmosfera magică a concertului Pink Floyd de acum mai bine de 50 de ani. Oamenii au auzit din nou sunetele pieselor de albumul Meddle care au intrat în legendă odată cu faimosul film realizat de Adrian Maben, Live at Pompeii. Cum a fost, cum v-ați simțit voi?
– A fost un moment cu adevărat special, ceva emoționant. Pentru public și pentru trupă. Sunt sigur că oamenii de acolo au apreciat mult clipele acelea și magia locului.
– Ai niște trupe favorite pe care le asculți?
– Am fost și am rămas mare fan Rush, și, mai în trecut, Iron Maiden.
– Dar din cele actuale ai vreo afinitate?
– Sincer, nu prea ascult multă muzică nouă, așa că nu aș putea da nume.
Majestatea sa, Chitara
– Ai o relație de suflet cu chitarele tale, nu este un secret. Știu că le iubești pe toate, dar ai una de care îți pasă și la care ții foarte tare?
– Sunt toate uimitoare. Cânt cu Music Man JP și Majesty (n.red, Majesty a fost primul nume al trupei care ulterior se va fi numit Dream Theater) series guitars. Chitarele mele sunt absolut superbe. Pe una dintre acestea, un Majesty Nebula o port mereu cu mine. Pur și simplu o ador.
– În final, te-aș ruga un gând pentru fanii tăi români. Înainte să ajungeți la Artmania.
– Abia aștept să mă întorc, să cântăm în acel loc special. Suntem într-un turneu extins în Europa, am cântat în locuri incredibile, așa că sunt sigur că și la voi va fi o noapte frumoasă. Abia așteptăm să se întâmple!
– Mulțumesc mult, John, a fost o plăcere să vorbim!
– Și eu îți mulțumesc, bye, pe curând!